Priveşte-mă în OCHI şi SPUNE-MI CĂ EŞTI PERFECT ( Ă )

Aici, am să vă spun că NIMENI nu e perfect. Să ridice mâna sus cine se crede fără de greşeală, cine se poate duce la un preot, ori în faţa icoanelor şi poate jura cu mâna pe Biblie că nu a greşit niciodată, că este trup şi suflet după chipul şi asemănarea Lui. Are cineva acest curaj?

Nu am să dau nume, din respect pentru bunul simţ însă şi eu, ca orice om în viaţă, am fost lovit destul de bine şi chiar fără motive la un moment dat. Cu toţii trecem prin aşa ceva. Viaţa nu e simplă. În plus, eu mi-am recunoscut propriile greşeli, dar făcând aşa ceva, am realizat că de fapt am apelat la compromisuri, lăsând o putere nemeritată celui sau celei care a crezut că poate beneficia de sinceritatea sau bunătatea mea. Între minciună şi adevăr, eu cred că întotdeauna trebuie să aşezăm sufletul, acela pe care ni-l aruncăm, uneori, în raftul simţămintelor pe care unii demult şi le-au uitat.

Am şi eu poveştile mele, ca orice om de pe lumea asta, unele mai frumoase, altele mai triste, iar altele făcute să ţină la nesfârşit ca un serial al vieţii. Toţi avem poveşti. Dar toţi avem momente când am greşit. Fugim de noi mulţi, ne axăm pe puteri pe care nu ni le-a dat Dumnezeu, acelea de a judeca oamenii fără să încercăm să-i cunoaştem, fără să avem noi înşine dreptul să fim Dumnezei. Am să vă rog să vizualizaţi pentru început chiar aici. Sau dacă doriţi aici. Sau cine ştie, poate aici. De fapt, mai încercaţi şi aici. Oriunde veţi citi sau vizualiza, mă veţi găsi pe mine. Eu nu am să îmi fac singur aici procese de conştiinţă, că nu am de ce, nu am dreptul nici pe departe să judec pe cineva dar totuşi, îmi pot exprima o părere despre ce cred atunci când cineva, se crede perfect. Puterea de a-ţi da singur dreptate mereu, călcând în picioare din oră în oră sau de la zi la zi sau la un moment dat ceea ce ai spus, înşelând prin cuvinte în seri de ore bune de discuţii, minţind frumos că da, aşa va fi şi apoi trântind alt adevăr, ca să zic aşa, nu mi se pare ok. Unde mai există caracterul şi sufletul atunci când te răsuceşti de la o zi la alta, aruncând cu pietre la nesfârşit, în încrederea cuiva, afişându-ţi ura pe care nici azi nu ţi-o mai recunoşti?

Nu mai suntem în stare să ne iertăm nici măcar pe noi. Alergăm după iluzii şi poveşti de nenumărate ori şi în toate, finalul e acelaşi: niciuna nu are happy end. Iar când intervine o siguranţă neaşteptată, mai întâi promitem, repetăm infinit că da, aşa ceva ne trebuia şi nu mereu " cioburi" după care iar ne răsucim. Şi ce facem? Lovim... propunem ceva de bun simţ şi apoi aruncăm lovitură după lovitură, nu ştim să ne protejăm amintirile frumoase, ne pierdem sufletul, şi printre ăia da, am curaj să vă spun că mă număr şi eu. Ideea e că nu sunt singur...există o lume rea, avidă de averi, de materialism, de lipsă de scrupule în care alungăm prietenii adevăraţi şi ne vindem inima doar ca să fim şi să ne credem atotputernici. Nu ne mai pasă cât am minţit, cât am încercat şi cât am înţeles sau dacă am înţeles ceva din experienţele vieţii. Important e să existe ideea că suntem perfecţi, aşa se cred unii. Ei nu au greşit în veci. Rostim falsa minciună din noi ca să doară şi apoi uităm că TOŢI facem parte din această lume... ne vindem ce avem mai frumos în noi în ură totală, doar ca să ne fie nouă bine. Niciodată nu realizăm, mulţi, că celălalt se poate pune în situaţia ta, ceea ce tu nu eşti în stare, sau invers.

Cei care se cred perfecţi au orbul găinii, scuzaţi expresia. Cei care provoacă încredere şi speranţă şi apoi o calcă în picioare, lovind fiecare amintire frumoasă, uitând ce au spus la un moment dat, pe aceia cum să-i mai denumesc?

Trăim un timp al orgoliilor prosteşti, de prost gust, trăim o istorie a unei lumi care în mare măsură, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Ni se deschide larg uşa unei case şi apoi o trântim în urma noastră, doar pentru că nu are imaginea din poveşti, trântim vorbe urâte, strivim prin ură totul şi aşa, ne pierdem pe noi înşine. Niciodată nu ne punem întrebarea cu maturitate " da de ce se întâmplă aşa?" Cei care se cred perfecţi nu îşi mai văd defectele, nu îşi mai recunosc ce-i dezavantajează ca oameni, dacă mai pot fi numiţi oameni câtă vreme de dragul narcisismului se cred zeii pământului şi nu mai calculează ce spun, nu mai sunt atenţi la ce cuvinte folosesc şi de fapt, nu mai sunt atenţi nici cu viaţa lor, câtă vreme aceasta a devenit, din păcate, pentru societatea noastră, un fel de goană după " aur". Primim astăzi acel ceva, care ne aduce absenţa lipsurilor, şi peste un timp, ne trezim că iar avem sufletul trist... mereu şi mereu aceeaşi poveste, merge mai departe...

Să presupunem că eu nu sunt eu, ci un oarecare, chiar aşa, sunt un om simplu, neştiut de nimeni, care te întreabă pe tine, cititorule, ORICINE AI FI, uite aşa: PRIVEŞTE-MĂ ÎN OCHI ŞI SPUNE-MI CĂ EŞTI PERFECT! Dacă cineva are acest curaj, să se creadă aşa, atunci să ridice mâna sus.

SPERANTA UNUI VIS 2

Bun găsit. Astăzi am să vă scriu despre o decizie personală de la care nimeni nu mă poate da înapoi. Dealtfel, ea are două caracteristici: una pe linie sufletească şi alta referitoare la oraşul din care voi demara această acţiune riscantă, dar deloc imposibilă. Vorbim despre o distanţă de 1818 kilometri şi încă un pic. Repet: O MIE OPT SUTE OPTSPREZECE KILOMETRI! Între cele două localităţi, respectiv Târgovişte din România şi oraşul Monterotondo din Italia, din apropierea Romei, distanţa poate fi parcursă cu maşina în vreo 19 ore, cu avionul în vreo 2 ore şi încă un pic cu autobuzul din Roma, în vreo săptămână jumătate cu o bicicletă bună. Ca să mergi pe jos, ai nevoie de minim trei săptămâni, în situaţia în care te decizi, admiţând că vei merge de dimineaţa până seara vreo 50 de kilometri şi poate chiar 60, în funcţie de condiţia fizică. Ideea pare nebunească, pentru mulţi şi poate pe bună dreptate sinucigaşă chiar însă eu asta voi face, o voi parcurge PE JOS. Marco Polo a mers enorm de mult, mii de kilometri...romanii veneau fără cai, marea armată din Roma, ca să invadeze Dacia. Şi aşa mai departe...atunci nu existau busole, gps-uri, hărţi bine marcate. Eu am două scopuri: unul de suflet şi celălalt de încercare în a înfrăţi cele două oraşe: Târgovişte şi Monterotondo.

Priviţi această hartă:

Traseul pare imposibil aşa-i? Dar ce mai este astăzi imposibil când vrei să faci doar un singur lucru: să răspunzi la două întrebări, anume până unde poţi merge ca să îţi vezi măcar sufletul împlinit dacă nu şi altceva şi ca să îţi promovezi oraşul pe care îl iubeşti în cel mai original mod cu putinţă? Răspunsul e doar unul pentru amândouă: parcurgând această distanţă pe jos. Şi acum partea mai...experimentală: scriu la două romane. Unul este aparte pentru mine şi se numeşte ZORI SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE. Am să îmi iau caieţelul cu mine şi romanul îl voi scrie de mână, în mare parte, pe acest drum nebunesc şi totuşi frumos dacă îţi oferi posibilitatea să vezi lumea şi în alt fel. Acest roman, face parte din familia sentimentelor mele. Nu poţi fi iertat de anumite greşeli decât prin suferinţă, uneori. Nu poţi aşterne rânduri decât dacă eşti inspirat. În drumul meu, voi lua câteva materiale promoţionale mai uşor de transportat în rucsac şi voi vorbi până în Italia, tuturor, de la plecare şi până la sosire în cel mai frumos mod cu putinţă despre Cetatea Chindiei, Târgovişte. Le voi arăta Turnul, imagini, istoria. }i voi chema ]n Cetatea Sufletelor, Cetatea Chindiei.

Este clar că nu e nici simplu şi nici uşor să mergi atâta amar de drum şi aproape o lună de dimineaţa până seara, neîncetat, fără o minimă asistenţă medicală, fără provizii, fără vreo 3 perechi de încălţăminte rezistentă, fără să faci o pregătire premergătoare pe măsură măcar de scurtă durată ca să poţi supravieţui şi de fapt, da, ca să poţi rezista. Voi face toate acestea. Nu mă poate opri nimeni şi nimic, asta e garantat. E nevoie de multă energie, spirit de sacrificiu, dragoste, ambiţie, rezistenţă, ca să poţi face aşa ceva pentru asemenea traseu imens. Eu le voi avea pe toate şi de fapt, le am deja. Aproape o lună, poate şi mai puţin, voi merge pe jos din zori şi până în noapte, până la epuizare. Nu mă subestimaţi, ar fi o imensă greşeală, pot face ORICE când îmi pun în cap. Unde dorm? Ce mănânc? Apă? De unde bani? Deocamdată bugetul sunt eu însumi, voinţa, sufletul. Peste 90 la sută din cei care vor citi aici vor dezaproba demersul meu incredibil şi repet, imposibil de conceput pentru mulţi să îl poată duce la îndeplinire un om oricât de sănătos ar fi. Da, voi fi considerat nebun, inconştient, voi fi întors de o mie şi una de păreri dar vă întreb: ăia care parcurgeau asemenea drumuri pe vremuri, acum sute de ani, cum erau? Îmi voi încerca limitele cu cea mai mare hotărâre posibilă. Nu mă interesează dacă voi fi aşteptat sau nu de cineva la destinaţie. Dar dacă va exista totuşi, în clipa când voi intra în Monterotondo, ar fi totuşi fain să mă privească măcar doi ochi şi să vadă în mine răspunsul la întrebarea " până unde poţi merge pentru ce e în inima ta? Iar eu însumi prin reuşita mea, prin sacrificiul meu, prin prezenţa la capăt de drum, prin tot ceea ce sunt aş fi pentru acea persoană probabil unicul şi cel mai neaşteptat răspuns posibil. Dar nu e nevoie să mă aştepte cineva neapărat. Sincer nici nu îmi pasă. Sau dacă îmi pasă mă străduiesc să nu mizez deloc pe acei ochi că mă vor privi în acele momente, la maximă epuizare, când probabil, am toate şansele să mai pot merge doar încet, frânt, chiar bălăngănindu-mă pe picioare de oboseala ultimului marş de pe ultima porţiune de drum a călătoriei mele. Doar am să respir triumfător aerul din Monterotondo, am să privesc cerul, şi am să ştiu că mi-am făcut datoria şi pentru oraşul meu iubit, unde locuiesc, şi pentru chemarea din suflet. Nu vă gândiţi că ceva sau cineva ar avea capacitatea să mă întoarcă din decizia mea. Nu vă gândiţi că sunt nebun, au fost mulţi care au escaladat Everestul, altul a trecut Marea Mânecii înot, altul a făcut încojurul lumii cu bicicicleta pe tot uscatul care uneşte apele şi nimeni nu i-a mai făcut nebuni. Nu vă gândiţi că nu am resurse fizice sau financiare, după ce voi demara acţiunea, e posibil să fiu şi sprijinit, deocamdată mă sprijin pe mine deci încă o dată, nu mă subestimaţi.

Merg până în pânzele albe şi dincolo de limite pentru idealurile mele. E adevărat, pot cădea epuizat lat jos după vrei 3 sute de kilometri cum voi trece graniţa în Serbia, căci în România va fi mai uşor. Dar mă voi ridica şi VOI REUŞI! Articolul 26 din Constituţia României îmi permite să fac ce vreau dacă nu stresez liniştea altora sau bunele moravuri. Oricine e liber să încerce orice în viaţa lui. Oricine e liber să facă ce vrea cu viaţa lui şi cu cine vrea.

Fiţi nepăsători, inclusiv cei care aţi avea motive să fiţi îngrijoraţi. Mai bine susţineţi proiectul meu căci până la urmă, ce am de făcut? Ia, acolo, o " mică" plimbare unică la acest moment în lume.

EPILOG:

Da, îmi curg poate câteva lacrimi pe obraji, dar nu e nici teamă, nici vreo altă temere. Este pur şi simplu fericirea că pot demonstra ceva ce nu a mai demonstrat nimeni cuiva sau unei lumi întregi. Da, romanul ZORI SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE pentru care fac ŞI acest lucru îmi dă puteri însutite. Din cer voi fi privit de Dumnezeu, în care cred şi sigur mă va însoţi pe drum şi încă cineva, căruia am să-i spun tot drumul să fie mândru de lacrimile fiinţei care trăieşte frumos pe pământul tuturor. Eu sunt un om simplu dar cu o voinţă şi o ambiţie halucinantă. Vă înşelaţi care o veţi numi prostie. Dacă aş putea să sar din planetă în planetă a sistemului solar aş face-o şi pe aia. Nu vreau să fie nimeni îngrijorat pentru mine, nu vreau să-i pese NIMĂNUI ce se va întâmpla pe parcursul drumului, toţi cei care vor încerca să mă facă să mă răzgândesc, le ofer UNICA variantă: să accepte ceea ce voi face sau chiar sa ma sustina.

Zâmbiţi, vă rog! Eu deja văd primii zori din ZBORUL SPRE STEAUA CARE NU SE STINGE. Am " aripi" de suflet şi de maximă hotărâre. Zborul meu nu poate fi întrerupt. Da, va exista suferinţă, oboseală, foame, epuizare, dar la sfârşit, eu voi fi învingătorul şi abia atunci voi fi înţeles că atunci când îmi doresc ceva în viaţă, fac orice. Nu aştept nici aplauze şi nici răspunsuri pozitive. Aştept doar măcar o privire, care acum ar putea citi cu sufletul la gură tot ce am scris aici, să se îndrepte spre mine în ce zi şi an şi viaţă va dori si să îşi întrebe viaţa şi sufletul:

CE MAI URMEAZĂ SĂ FACI ADI? Şi eu voi răspunde: abia am început.

Plecarea va avea loc din Târgovişte din zona Facultăţii de Drept, sau pe limba târgoviştenilor, din intersecţia care duce la Platformă. Voi anunta cat de curand ora si data plecarii.

Doamne ajută!

Povestea ultimului strigăt

Poveştile sunt doar pentru copii, ar spune unii.

Însă atunci când viaţa îţi încearcă puterea interioară, devii tot un copil, fără să vrei, chiar dacă mai mare.

Anul 1990 a adus neprevăzutul ca o luptă a existenţei cu tine însăţi. Avea doi ochi căprui şi pe litoral, în perioada sezonieră, se câştiga bine pe atunci. Banii nu erau o problemă, încă. Şi o priveam cât e de frumoasă, în anii frumoşi ai tinereţii. Şi ea a spus că da, ne vom revedea curând. Iar peste o lună am fost acolo, la mare. Priveam valurile care în chip bizar, tot aveam impresia că vor să îmi spună ceva. Iulie 1990. Costineşti. Mă uitam în dreapta şi în stânga în tot complexul vilelor Amiral şi m-am dus la 205. Nu era acolo...o fată, m-a văzut şi, recunoscându-mă, mi-a spus:" nu e aici. E la spital...în Constanţa...nu pot să îţi spun mai mult...Adi...ai grijă.."

Am privit-o ciudat, neînţelegând dar m-am dus acolo şi cu greu mi-am făcut loc spre ea. " E în comă, nu se poate", m-a plesnit asistenta. Un accident de maşină, aproape fatal. Dar nu m-am lăsat. Am insistat. " Uite, ia-ţi pelerina asta şi hai cu mine la liftul ăsta. Doar câteva minute ai voie".

Şi am urcat...şi nu am recunoscut-o...Întreb unde e, eu aflându-mă lângă oameni desfiguraţi...

" E chiar în spatele tău, scrie e eticheta de pe pat", mi-a răspuns rece un cadru medical.

Mi-am acoperit faţa. Nu era Iuli în faţa mea ci un corp inert, de nerecunoscut. Totul era lovit, rupt...mâini, maxilare, picioare...parcă dormea.

Nu dormea. Era în comă de ore bune. I-am luat mâna micuţă în palma mea. Mă simţeam stingher, cumpărasem degeaba un buchet de flori. Deodată, s-a auzit un sunet. Parcă era o alarmă. M-am speriat dar asistenta a venit degrabă, privind cu atenţie. O doctoriţă a urmat-o.

" Îşi revine....Doamne ajută", a murmurat una din ele. Nu am mai putut să rezist şi oricum nu aveam voie să mai stau. Am lăsat ceva scris pe un bilet şi...am plecat cu gândul să revin cât mai curând, cu toată distanţa ce ne despărţea...

Şi am revenit...dar numai după ce într-o zi, acasă, am primit o scrisoare mică, roz, pe care scria doar atât: " Îţi mulţumesc. Sunt mai bine. M-au internat la centrul de recuperări din Eforie sud, pavilion A. Vii la mine?"

Şi am plecat...şi era mai vie...dar nu putea sta în fund...nu putea mânca...nu avea mereu cine să o ajute...şi o asistentă din Tusla, sora Vetuţa, a prins drag de mine. Şi m-a rugat: stai aici lângă ea când vii, iar luni la prima oră ieşi prin spate direct pe plajă ca să nu mai fie nevoie să laşi buletinul la poartă. Dar ia-ţi pelerina...

Şi aşa, în fiecare vineri, până lunea, eram lângă ea. Trebuia să-i ţin furtunul...să-i pasez mâncarea...să-i duc chiar şi plosca...nu erau prea multe infirmiere...dar vă adevărat vă spun că deşi nu eram îndrăgostit de ea, salonul ei a fost plin de flori, la un moment dat...

Şi Iuliana îşi revenea...în obrajii ei se vedea iar culoarea...gropiţele...ba chiar putea să murmure mai clar, deşi o durea maxilarul de câte ori pronunţa.

iertaţi-mă...staţi aşa să îmi şterg o lacrimă...

....................................................................................................

Şi cum spuneam, parcă înflorea o floare rară chiar sub ochii mei. O plimbam eu sau sora ei cu căruciorul, căci o chemasem să vină. Pe plajă nu mică mi-a fost mirarea să mă întâlnesc cui fostul meu profesor de istori din liceu, Vârâceanu. Avusese şi el un accident. Dar îşi revenise. Mă admira pentru ceea ce făceam, el poate confirma oricând ce a fpst atunci...

Şi aşa, s-a născut cea mai frum oasă poveste de dragoste posibilă. Ea era ardeleancă. Din Maramureş. Şi am ajuns acolo. Şi....pentru prima oară după aproape patru luni, am văzut-o cum aleargă spre mine....cum nu se mai uită dacă trece vreo maşină...şi îmbrăţişarea noastră a ţinut cât dorul nostru...şi ne-am dus seara la un bar. Se numea " Guldenburg", chiar era un serial cu numele ăsta. Şi au urmat revelioane....plimbări....planuri de viitor...

Iuliana avea un păr lung...vorbea frumos, dar uneori parcă deveanea şi mai frumoasă când se răstea...

22 aprilie 1992. Primesc un telefon. Ea plecase în Germania, la Nurnberg. Plecase vie şi mai frumoasă ca oricând. Urma să plec şi eu, să îmi facă chemare...

Dar o voce ciudată mi-a spus: " Adi...îmi pare rău...ai auzit?". " Nu, ce să aud, ce se întâmplă?" "Iuli...nu mai e...Bmw-ul unde se afla ea s-a lovit cu altul...Adi....nu pot să îţi spun mai mult...decât repede aşa: Iuliana a murit".

Staţi aşa să fac o pauză...

Că respir mai greu un pic...

Îmi cer scuze, ştiu că nu sunt femeie să plâng dar e povestea mea....şi pot să fiu cum vreau pentru ea...

Coşmarul a durat...nimeni din familia mea nu a ştiut...eu am strâns din pumni...şi am mers mai departe...şi pe 18 decembrie, în 2011...am cunoscut pe cineva....pe Cristina....am vorbit cu ea ore în şir, pe messenger...de la 2 noaptea până la unu ziua....era ceva la ea...cuvintele...promisiunile...felul cum a început să mă iubească zilele următoare...îmi tot spunea nai târziu: "

cristina7713 (30.10.2011 21:47:57): un baiat pe care il am trecut la frate ..Ameen (asa il cheama ) mi-a scris hahaha ca i-ai cerut prietenia pe fb ...si imi zice soro sa accept ...

cristina7713 (30.10.2011 21:48:01): i-am zis da...

cristina7713 (30.10.2011 21:48:35): i-am zis si ca este mai mare ca mine ..si ca te iubesc ..si ca esti un barbat bun ..stii ce vrei de la viata si de la mine

ecouridin (30.10.2011 21:48:53):

cristina7713 (30.10.2011 21:49:04): si bineinteles ca esti un scriitor in Romania

cristina7713 (30.10.2011 21:49:06): eee

cristina7713 (30.10.2011 21:49:08): cum

cristina7713 (30.10.2011 21:49:12): ha ha

cristina7713 (30.10.2011 21:50:07): asta este lumea mea , a facebook-ului ... ma iubesc multi pe aici ..si ma respecta de asemenea...

cristina7713 (30.10.2011 21:50:11): asta caut

cristina7713 (30.10.2011 21:50:30): web nu vrei ? grasule ...

cristina7713 (30.10.2011 22:13:36): stiu ca te gandesti la mine si la problemele mele

cristina7713 (30.10.2011 22:13:53): dar sincer le cunosc mai bine ..stiu prin ce criza trec acum

cristina7713 (30.10.2011 22:14:22): ca daca te cunosteam in urma cu cateva luni ..cand aveam banii aia ... veneam acolo si nu mai scapai de mine

cristina7713 (30.10.2011 22:14:27): asta sa fi sigur

cristina7713 (30.10.2011 22:31:32): ca tu spui ... ca esti sigur ca ma vrei

cristina7713 (30.10.2011 22:31:34): asa ceva

cristina7713 (30.10.2011 22:31:53): problema o pui doar din partea mea daca te vreau eu ...dar eu nu o vad asa....

cristina7713 (30.10.2011 22:32:05): si tie se poate sa nu iti plac de aproape

ecouridin (30.10.2011 22:32:00): pai eu te vreau

cristina7713 (30.10.2011 22:36:53): trebuie sa strang bani de rata ... ca vreau eu apartament acolo .. sa mor yo ... cristina7713 (30.10.2011 22:38:45): vreau dupa un timp sa vin acasa

cristina7713 (30.10.2011 22:38:50): sa stam impreuna ...

cristina7713 (30.10.2011 22:38:57): sa ne gandim la mult mai multe

cristina7713 (30.10.2011 22:39:04): sa traiesc langa tine

cristina7713 (30.10.2011 22:39:07): sa te simt

cristina7713 (30.10.2011 22:39:13): sa iti cunosc placerile

cristina7713 (30.10.2011 22:39:29): sa te vad in fiecare dimineata si seara .. si multe

cristina7713 (30.10.2011 22:39:37): de care imi este dor sa le fac ..

cristina7713 (30.10.2011 22:40:02): pai da vreau sa fac curat in casuta mea .. sa imi astept iubitul si eu asa frumos cu o mancare calda ..

cristina7713 (30.10.2011 22:40:22): sa se auda cum canta muzica mea preferata de la usa de la intrarea blocului

cristina7713 (30.10.2011 22:40:26): sa ma cauti

cristina7713 (30.10.2011 22:40:30): sa iti lipsesc

cristina7713 (30.10.2011 22:40:48): sa simtim impreuna caldura unei casa ..familia ...

cristina7713 (30.10.2011 22:41:05): ca e bun si frate-miu pe aici .. dar eu vreau iubitul langa mine ...

cristina7713 (30.10.2011 22:41:16): sa aiba cine ma bahbai dimineata

cristina7713 (30.10.2011 22:47:57): sa te ridici din pat ,de langa mine ... ca vrei sa scrii ceva ..

cristina7713 (30.10.2011 22:48:03): sa vin langa tine

cristina7713 (30.10.2011 22:48:08): cu un ceai sau cafea cristina7713 (30.10.2011 22:48:48): sa nu iti mai doresti sa mori ... intelegi .. sa vrei sa fi nemuriotor...

cristina7713 (30.10.2011 22:48:59): ca sa stai toata viata in preajma mea

cristina7713 (30.10.2011 22:49:12): ahhhhh...

si timpul a trecut...c

ristina7713 (26.03.2012 00:00:40): nu am sa mai postez nimic pe profilul meu ..nu ma simt instare

cristina7713 (26.03.2012 00:00:46): nimic

cristina7713 (26.03.2012 00:00:53): as vvrea si sa inchid contul

cristina7713 (26.03.2012 00:01:01): nu mai vreau nimic

cristina7713 (26.03.2012 00:04:40): de ce ma simt asa?

cristina7713 (26.03.2012 00:06:42): Adi...in noaptea sperantelor stelele devin lacrimi

A sosit ziua de 18 ianuarie...a mers cu un prieten, Marius la aeroport...

Şi ...am rămas şocat....de asemănare....ERA EA. Am crezut că e ea...până şi gesturile...totul....POVESTEA MEA SE REÎNCARNASE.

Nu vreau să mai spun nimic.

Dar vreau să te întreb, Cris, până la urmă de ce ne-am certat aşa rău? Pentru ce atâta consum?
Şi te rog frumos să nu mai minţi în mesaje. Deci nu am probat 30 de perechi de pantaloni în Complexul Pavcom ci 49, m-ai zăpăcit....LA FEL CA EA. Şi nu am probat o pereche de pantofi ci NOUĂ. Iar cămăşile, e ok, sunt acolo...pe umeraşe...alea probate din vreo 30 , de asemenea...ca CU EA.

Se aude un strigăt în sufletul meu, ca un ecou din urmă al ultimelor speranţe pierite dar şi renăscute.

Se aud lacrimile şi sirena salvărilor, se aude TOTUL până aici...în mine. Şi nu îl mai pot păstra....ASTĂZI AM ÎNŢELES CĂ IULIANA A MURIT. Nu vreau să spun despre dreptatea mea în cearta tare urâtă avută cu Cristina. AMÂNDOI suntem vinovaţi. Şi eu şi tu. Problemele de viaţă, amintirile, insistenţa de a regăsi pe cineva din trecut ne aduc deseori suferinţă. Şi mie şi ţie. Ne regăsim amândoi prea mult printre amintiri...căutăm trecutul...şi greşim...nu încercăm alte drum.....

Nu am uitat nimic din ce a fost frumos între noi şi din noi. Am uitat doar să trag cortina şi să te rog, măi asta mica, HAI SĂ O TRAGEM ÎMPREUNĂ şi să nu cerem aplauze. Poţi?

Şi...dacă vrei....peste alţi 20 de ani....poate vom citi împreună la o cafea, ce am scris aici, POVESTEA ULTIMULUI STRIGĂT!

SFÂRŞIT

LA MULTI ANI MAMA SI NU MAI PLANGE CA SUNT FERICIT

Ştiu că eşti bolnavă de câţiva ani. Ştiu că tu ai râs şi ai plâns odată cu bucuriile şi tristeţile mele. Ai ştiut ce spun şi fără să scot un cuvânt şi m-ai dezmierdat de fapt când m-ai certat. Ştiu că te lupţi cu boala ta şi vrei să mă ştii bine şi să mori liniştită. Ştii că mereu am inima strânsă fiindcă mă gândesc cu teamă că poate fi ultima ta aniversare. Dar eu nu vreau să mori, mamă. Şi nu plâng, mamă, ţi se pare ţie. Ai văzut, până la urmă nu te-am făcut de râs. Am citit pe chipul tău necăjit surâsul şi ai văzut că de fapt, nu te-a minţit niciodată. Nu vezi că m-am făcut " băiat mare", mamă? Am visat aripi de înger şi am văzut o stea căzătoare lăcrimând înainte să plece şi ea cum au plecat bucuriile vieţii şi apoi iar s-au întors, mamă.

Am zâmbetul în suflet şi chipul surâzând în visurile mele cu îngeri. Mi-au strâns cu blândeţe mâna şi apoi mi-au spus că ei nu mă vor părăsi niciodată. Nici tu să nu ne părăseşti mamă vreodată. Îngerii au plâns în locul meu şi m-au lăsat să mă bucur apoi, mamă. Vreau să trăieşti sănătoasă şi să fii mândră de mine mamă, de băieţii şi de nepoţii tăi, mamă. Priveşte-i, nu-i aşa că s-au făcut mari şi sunt frumoşi? Şi nu mă mai întreba despre inima mea mamă. E tot un înger, cu altfel de aripi care mă învăluie mai ales când nu este şi mă trezeşte când nu e lângă mine. Încep din nou să fac " primii paşi", mamă. Şi când voi puteau să mă ridic vreau să fii lângă mine şi să mă vezi, mamă.

Da, mamă, viaţa e frumoasă. Viaţa, mamă, nu îngerul, iar eşti indiscretă? Nu, mamă, nu e nicio lacrimă pe obrazul meu, e doar lumină. Şi vroiam să îţi spun astăzi, de ziua ta să nu mai plângi niciodată, că eu sunt fericit.

LA MULŢI ANI, MAMĂ!!!

o postare scrisa de Adi Melicovici

Îmbrăţişarea umbrelor

Am păşit către întuneric şi a răsărit lumina din el ca un strigăt al suspinelor de demult, regăsite de-acum în revelaţia altor suflete, nepereche în neştiinţa lor dar pline de viaţă sub soarele timpului. Nimic nu se poate crea pe acest pământ fără ca Dumnezeu să nu ne audă gândurile şi cuvintele nerostite. Povestea mea, e una dintre poveştile noastre, ale voastre, ale tuturor. Fiecare dintre noi suntem câte o poveste şi am vrea să rătăcim între filele ei, căutând începuturi fără de sfârşit şi TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ori VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE.

La ceasul tainic al şoaptelor inimii noastre, ne culegem din noi înşine adunând alte speranţe, născute şi renăscute, strălucind a dorinţă şi a împlinire. Iar atunci, ceva nedefinit, aleargă odată cu noi spre muntele fericirii. Nu ştim, dar am ajuns de multă vreme acolo, sus, deasupra lumii şi mai aproape de lumea fiinţei noastre. dar tot nu înţelegem ce ne urmăreşte ca o conştiinţă a frumuseţii de viaţă şi de frumos. Ne temem. Pare ciudat, însă ne temem. Nu ştim că umbrele se simt deşi nu se văd.

Aievea întindem mâinile către nimic şi totuşi...simţim răsuflarea dorului neîmplinit până în clipa tăcerii când cine ştie, ca un balsam al frământărilor noastre, ne trezim îmbrăţişaţi de nicăieri dar pentru totdeauna. Mai bine o aşa îmbrăţişare decât un cuvânt spus fără noimă. Mai bine un sărut imaginar decât unul cerut. Mai bine o iubire aievea decât una imposibilă.

Dansează sub flăcările focului din noi înşine umbrele tot mai neastâmpărate...tremură ca nişte chemări lăuntrice şi fac cerc în jurul nostru. Suntem noi cu noi deci nu suntem singuri. Mai bine noi cu noi decât singuri în doi. Mai bine cerc de umbre decât cerc al nepăsării...Mai bine cu îndrăzneala speranţelor eterne decât cu seri de îndoială. Aşa şoptesc umbrele între ele.

M-am aşezat între stele şi am cules strălucirea lor. Mai reală e lumea din propria noastră fiinţă decât lumea pe care o vedem în jur...aşa pare să fie deseori...aşa am simţit şi eu..o răcoare de vânt binefăcător a bătut peste grijile sufleteşti şi l-am rugat încă o dată: " mai treci odată vântule"...

Sunt fericit. Suntem fericiţi. Fiţi fericiţi. Lăsaţi neprevăzutul să vă cuprindă şi nevăzutul să vă încânte. Este sincera şi calda veste că măcar odată în viaţă, fiecare dintre noi, am simţit, într-o seară simplă, neaşteptata îmbrăţişare a umbrelor.

Autor eseu: subsemnatul.
Drepturile sunt rezervate.