Cand fulgii s-au topit din lacrimi de gheata

Într-o zi, şi-a luat sufletul cu ea şi a plecat departe, peste mări de-mplinire şi ţări străine vieţii sale. A strâns din mâini cu putere, şi-a încleştat toate cuvintele şi mai apoi, a privit Sus, către Dumnezeul nostru, al tuturor. Nu ştia ce va fi şi mai ales cum va fi. Ştia doar ce a fost şi astăzi, ce nu mai este. A îndurat umilinţele străinătăţii, rezemându-se mereu şi mereu, ca o luptătoare aprigă de speranţa perpetuă. A suferit şi s-a împlinit, alternând câte un senin de viaţă cu furtunile propriei sale existenţe. Cel mai frumos sentiment uman, Dragostea, nu a rămas niciodată definitiv într-o viaţă plină de răscruci de drumuri, închizătoare mai mereu şi deschizătoare de câte ori a continuat să creadă în ea.

Această poveste mai sus amintită, se poate scrie în multe vieţi, ale unor oameni de pe tot pământul. Căci fericirea întotdeauna e relativă. Greu de atins, precum absolutul sau imposibilă ca perfecţiunea. Desenăm fiecare drumul nostru, din prezent şi până către viitorul pe care paradoxal, ni-l dorim apropiat şi îndepărtat în acelaşi timp. Apropiat ca să se întâmple mai repede ceea ce ne dorim şi îndepărtat ca să se întârzie cât mai mult zilele când ştim că povara vârstei nu ne ocoleşte pe niciunul, niciodată. Bătălia cu timpul ne ţine în viaţă. Şi ciudat, uneori el chiar ne dă impresia, minţindu-ne frumos, că a rămas pe loc. Sau cine ştie, poate că nu minte...

Se aude un glas aproape de inima mea, aici, ascuns până azi vouă dar mai ales sufletului meu. Este glasul chemării, rostit ca o lege nescrisă a iubirii. Unii, ce vor să pară mai deştepţi sau chiar duri, numesc această stare patetism. Dar până şi ei au simţit şi au dorit şi încă îşi mai doresc, măcar în visele lor, ale noastre, Tinereţe Fără Bătrâneţe şi Viaţă Fără de Moarte. Fără să ne dăm seama, în naivitatea noastră, reală uneori, alteori nevinovată, altădată doar mimată, prin frumuseţile ascunse în adâncul inimii noastre rămânem astfel, mereu, tineri şi frumoşi.

Ninge cu lacrimi. Nu e durere...nu e suferinţă...e bucurie. E acea bucurie pe care cineva, ascuns chiar sub nasul tău, nu te-ai priceput să-l cunoşti mai demult. Este chipul care în viaţa fiecăruia, înseamnă cineva drag, înseamnă familie, înseamnă că nu ai fost de fapt niciodată singur, chiar dacă acea fiinţă nu s-a aflat lângă tine până acum. Sau dacă s-a aflat, nu ai ştiut să o vezi,să o cunoşti,să o înţelegi sau pur şi simplu nu ţi-a scos-o soarta în cale...
Mie mi s-au deschis cerurile de mai mult timp. Doar inima a rămas închisă într-un castel bastilian aievea, în frigul aşteptării şi al timpului pierdut. Ciudat...
Castelul nu a existat niciodată...gheaţa s-a topit, iar lacrimile s-au conturat în zâmbetul bucuriei ca un carpe "diem mult" aşteptat...şi da, fata care a plecat acum 12 ani departe de noianul său de amintiri, de-a gata, lângă familie şi prieteni, a întâlnit pe drumul încercărilor sale simplitatea unui neprevăzut etern. În această zi a nins aici, între aceste cuvinte.În aceste zile, trebuie să ningă în sufletele voastre, cu noi speranţe, cu noi bucurii, cu noi şi noi împliniri.
Totul este exact cum mi-am dorit. Până şi chipul ei, până şi dorinţele, până şi lacrimile fostelor suferinţe şi noii bucurii şi-au dat mâna din fulgii care continuă să cadă, de acum topiţi, pentru mine şi pentru ea, din fostele lacrimi de gheaţă.

Autor text, ADI MELICOVICI
Drepturi rezervate autorului şi Editurii Bibliotheca