M-AI INVATAT

Privind către colţul meu de lume, te-am ascultat în gânduri şi negânduri, rostind în dorinţele mele povestea eternă a îmbrăţişărilor noastre. Şi a fost prima noapte, apoi alta şi alta până când da, ai venit în braţele mele ca un balsam de viaţă şi trăire în cea mai dornică inimă să te aibă şi mai ales, să te cunoască. Când am privit în ochii tăi ştiam că mă voi rătăci într-un nou dor de mine şi de tine, de noi. Te-am aşezat icoană înaintea paşilor căutărilor mele şi tu ai lăcrimat odată cu mine în primele şi cele mai fierbinţi clipe. Nu ştiu dacă de fericire sau de uitare dar ceea ce ştiu, este că şi acum, încă te ţin cu braţul speranţelor mele, acolo unde tu ţi-ai lipit obrajii reci şi totuşi umezi de sărutări şi poate îndelungă aşteptare. Ţi-am sorbit speranţele şi le-am unit amandoi pentru zilele şi poate anii care vor veni. Într-un târziu, am înţeles că dintotdeauna am fost lângă tine, fără să te ştiu ori să te cunosc. Darul vieţii eşti tu şi ai sosit în sufletul meu ca o perpetuă sărbătoare.

Poate că fericirea este relativă ca adevărul. Poate că din cotidian putem respinge sentimente netrăite sau măcar ne speriem de ele, chiar şi în treacăt, pentru că unii dintre noi uităm să mai credem cât şi mai ales cum putem fi iubiţi. Între aceste rânduri este AICI iar acolo, se află AŞTEPTAREA. Mă gândeam, care ar mai fi sensul simţămintelor noastre fără speranţă şi aşteptare? Alteori, iubim fără să ştim că deja facem acest lucru şi în alte momente ale rostirilor noastre devenim uşor bulversaţi. Ne sperie ce nu am trăit niciodată. Dar ne bucură neprevăzutul. Aşa cum şi pe mine m-a bucurat chipul drag, spre care filmul fiecărei zile se îndreaptă ca un actor grăbit să te ştie, să te înţeleagă şi mai ales să te aştepte.

Ce ar fi să nu mai căutăm răspunsuri? Ce ar fi să trăim simplitatea şi tocmai de aceea măreţia întrebărilor pe care numai o inimă care bate pentru cineva şi le poate adresa? Ce ar fi să fim NOI fără teamă şi să ne bucurăm de frumuseţea unei vieţi, aşa cum e ea, cu bune şi rele?
Eu ştiu că timpul a pierdut deseori bătălia cu iubirea. Eu ştiu că tu eşti roua din inimă şi regăsirea cu frumuseţea din tot ce eşti. Eu ştiu că eşti totul din ce n-am avut şi farmecul unei vieţi în doi şi dacă m-ar întreba cineva de ce nu voi spune mai mult acum, i-aş răspunde că nu am dreptul să iubesc nici eu pe nimeni şi nici alţii dacă nu încercăm să fim cumva şi oglinda celuilalt. Şi dacă toţi am înţelege toate acestea atunci ar trebui să rostim fiinţei iubite:M-AI ÎNVĂŢAT!